o poezie despre lume, despre mine
suntem, noi, tu, el, ea
cei care alcătuim lumea
suntem grăbiți și fără speranță în viitor
trăind într-o lume
bogată în resurse, săracă în suflete
neputincioasă în fața furtunii
neajutorată în fața inundației
dar nemiloasă și crudă
față de tine, față de mine.
iar eu, între trecut și viitor
exist
ca o fragilitate ascunsă în liniște, în disperare
încerc să mă refac, să fug
de temeri, de refuz.
dar cerul mă găsește.
rămân în același loc
dimineața îmi spăl noaptea de pe trup
îmi machiez întunericul din ochi
mă holbez la oameni
e un timp fără timp.
Ein Gedicht über mich, über die Welt
Wir, du, er, sie
sind die, die die Welt bilden
wir haben es eilig und keine Hoffnung für die Zukunft
leben in einer Welt
reich an Ressourcen, arm in Seelen.
Machtlos vor dem Sturm
hilflos vor der Flut
aber gnadenlos und grausam
vor dir, vor mir.
wiederum ich, zwischen Vergangenheit und Zukunft.
Ich existiere
wie eine Zerbrechlichkeit, die in der Stille, in der Verzweiflung verborgen ist
ich versuche mich wiederherzustellen, davonzulaufen
von den Ängsten, von einer Ablehnung
aber der Himmel findet mich.
Ich bleibe am selben Ort
morgens wasche ich mir die Nacht vom Leib
ich schminke mir das Dunkle aus den Augen
ich starre die Menchen an
es ist eine Zeit ohne Zeit.
Otgon Eugenia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu